Înaintam, aşadar, în bezna nopţii, fiecare cu ale lui,în rostogolirea greoaie a obuzierelor pe pământ, în pufăitul aburos şi cald al cailor care se opinteau în şleauri, în întrebările stăruitoare ale soldaţilor şi, ca o încoronare, în misterioasa tăcere, pâcloasă, neagră, înfiorătoare capcană sigură a paşilor noştri orbecăitori.

Cu multe precauţii, cu tentacule împinse cât mai în faţă, cu orientări de busolă cât mai des verificate, tăind peste câmp, pe drumuri de care sau printre porumbii înalţi şi fragezi, am dat de şoseaua care lega satul cu pricina de Săratu. Am fost primiţi cu focuri. Pârâituri dese, ochiuri de foc rănind scurt întunericul, nechez de cai şi…o clipă de rătăceală pentru ca şubreda noastră ordine, care încă mai domneşte, să se prefacă într-o împrăştiere pe care numai Dumnezeu ar mai putea-o reface. Îndemn mereu ostaşii să stea pe lângă mine şi să nu se sperie. Inamicul cu cutează nici el să atace. În beznă să ataci? Se apără şi el, să nu dăm peste bârlogul unde stau. Trag, sigur că trag, dar nu-şi părăsesc adăposturile. Dar satul, sigur e ocupat.

Înapoi! Au răsuflat uşuraţi şi oameni, şi cai. În zorii zilei, la Plahtrveka (Plătăreşti). Satul e un furnica de trupe. Dar nimeni nu ştie ce-i cu el, de ce stă aici. Intrăm în ograda unui creştin, care ne ospătează cu ce are. Şi, tocmai când să răsuflăm  clipă, o larmă îngrozitoare, un ropot de copite, gata să ia casele şi grădinile cu asalt, ţipete de soldaţi speriaţi şi o masă de oameni, cât puteai cuprinde cu ochii, alerga nebună încotro. Ce să întrebi, pe cine să întrebi?

N-aveai în faţă decât transfigurări de oameni, gata să te sfâşie dacă cutezai să le aţii calea.
Târziu, sau auzit focuri şi bubuituri de Brandt-uri din spate şi din dreapta. De pe dealuri au apărut grupe-grupe de ostaşi roşii, cu pistoale automate la umăr, aşa cum îi mai văzusem, dar mult mai aproape, şi la Stalingrad. Înaintau domul, stăpâni pe situaţie, şi intimidau haotica larmă prin lovituri dese, de departe. Nicio opoziţie de nicăieri. Nici cel puţin de formă.

Am scos, domol şi eu, obuzierele din adăposturi, am pus două din ele în bătaie şi-am tras în plin. Panică de amândouă părţile: ai noştri, neştiind de unde vin obuzierele sau de unde pleacă, ai lor, nemaiaşteptându-se la o ripostă atât de usturătoare. I-am supus la tăcere, i-am făcut să îşi înceteze înaintarea şi-a, dat timp de retragere a lor noştri.

Încet cu câteva lovituri de Brandt-uri căzute alături, am mers mai departe. Ce-am întâlnit în drum e vrednic de jale. Nu mi-am închipuit că omul e în stare să treacă, vai! Cu o aşa de mare uşurinţă de la o stare de spirit la o alta.

Soldatul nostru era dat drept exemplu de devotament faţă de animalul pe care îl are în primire ţi faţă de ce e pe el, fără să mai fi existat la mijloc controlul şi constrângerea, lucrurile aşa păreau. În realitate, a fost de ajuns o clipă de neatenţie din partea comandanţilor, o clipă de slăbire a disciplinei (nici n-ar mai fi fost posibil), un pericol şi o panică, pentru ca totul să împestriţeze câmpiile de bălării, cu animale şi căruţe şi tunuri pradă necunoscutului, pustiului şi ei, atât de grijulii mai înainte, răspunzători de ceea ce aveau în primire, care i-ar fi apărat şi i-ar fi pus la adăpost de ploi şi alte neprevăzute vremi, s-o ia razna, dezlegaţi de orice obligaţii, cu un singur stereotip răspuns la importuna întrebare: Unde ţi-e arma? – Păi, ce, nu vedeţi că „vine” Ruşii?

Femei bătrâne strângeau pături, mantale, saci de merinde (până şi saci de merinde) şi tot ce găseau, speriate şi ele  de goana fără rost a acestei armate, fără busolă şi fără arme,  Pe de o parte, o abandonare totală, pe de alta – un jaf unanim.

În această atmosferă de responsabilitate, fugarii, amestecaţi în fel şi chipuri, în culorile tuturor armelor, s-au pomenit opriţi din elanul „înaintării” lor nebune, de… primele focuri din faţă.

M-am ospătat din ce-am avut, sacrificând şi puica, împreună cu cocoşelul ei, paznici adăpostului meu de la Nistru şi care nu s-au despărţit de mine până…până i-am mâncat. Căpitanul a scos şi el un rest de vin din coburi şi-am încercat să ne veselim, să abatem puţin trista realitate.

Ne-am ambalat – în sfârşit – pe pod, după o energică şi ameninţare ordine pusă în cei ce-l treceau; am tras şi focuri de revolver pentru intimidare şi am văzut, la lumina rachetelor, cum podul servea mai degrabă ca punte de aruncat în prăpastia neagră şi fără fund, decât de trecătoare „dincolo”. În disperarea lor, ostaşii îngrămădeau pe el nesfârşite căruţe, cai, tunuleţe, care – încercând fiecare s-o ia înaintea altuia, se izbeau, se împungeau şi se prăbuşeau, cu vuiet lugubru, în prăpastie, de unde auzeai izbiturile în cădere şi vaietele oamenilor striviţi.

N-a fost deloc uşor să ne vedem dincolo. Ne-am strecurat, având şi avantajul atalajelor strânse unele lângă altele, ca şi al obuzierelor greoaie, transformate într-un adevărat berbec, gata să strivească totul în cale, mai ales uşoarele căruţe, trase de doi căluţi ale pifanilor. O adevărată echilibristică, pe-un pod aşa de şubred, care se clatină ca un val unduitor şi se menţine mai degrabă lanţului greu care-l ţine fixat prin trecerea obuzierelor puse în prelungire, decât prin el însuşi. O grijă permanentă la cai, să nu cadă cu picioarele în vreo gaură a podului (şi câţi n-au rămas atârnaţi aşa, peste câţi nu s-a trecut şi câţi n-au fost striviţi acolo…). Băieţii au dat cel mai greu examen şi, la primul popas, le-am mulţumit, iar pe cai i-am mângâiat, sărutându-i.

incerc sa revin si sa mai public catva, dar inainte de asta, sa punem lumina peste o necunoscuta ce mi s-au cerut insistent a fi dezvelita: nu sunt eu autorul scriiturii. eu sunt doar o persoana apropiata acestuia, care considera ca cele spuse merita aratate, ca ele si-ar putea gasi ecou in cineva. sunt oneste, sunt impresii ale unor realitati putin cunoscute si, daca reusiti sa empatizati cu modul autorului de a ondula limba pe expresie, intre voi si text se poate naste ceva frumos. nu in ultimul rand, ele sunt in memoria bunicului meu, cel ce a a trait si a scris.

Se lasă seara. Traversăm satul Nicolskoie. Femei cu ochii plânşi se uită după noi şi-şi fac cruci. Trecem pe lângă ele cu capu-n piept şi, cu toată setea, nimeni nu îndrăzneşte să le ceară un căuş cu apă.

Ne strecurăm prin praf şi înjurături, până se lasă înserarea, umbrele şi întunericul…

Se aud avioanele. Rachete luminoase spintecă cerul, bubuituri grele cad şi se sparg, aprinzând şi dărâmând satul. La lumina lor, sub pulberea pământului răscolit de bombe şi a aşchiilor desprinse din case, sub un vacarm greu de redat prin cuvinte, ţipete şi înjurături, se dezlănţuie în puterea nopţii.

Fac – încerc să fac – o recunoaştere.

Retragerea…Cam cum am putea-o numi altfel? Ai toate elementele ei: dezordine, spaimă, fugă fără sens, aruncarea lucrurilor până acum indispensabile, întrebări grăbite, bâlbâite, ochi holbaţi, ţipete, înjurături, amestec de coloane, rupte în zeci de mii de bucăţi, imposibil de refăcut, soldaţi fără arme (au auzit de „pace”), fără căşti, cu capul gol, muşcând ca de frica morţii dintr-o coajă de pâine sau dintr-o pălărie de floarea-soarelui, mulţi desculţi (rănile!), alţii numai în cămăşi, gata să-ţi trântească o înjurătura dacă faci imprudenţa să te amesteci în această harababură. Un câmp întreg de cai, de oameni, de căruţe, de tunuri, de tot ce vrei şi ce nu vrei şi un pământ presărat cu lăzi de muniţie, arme, pături, mantale, bucătărie, pentru ca – treptat – să dai peste o adevărată baricadă, peste care nu se mai poate trece, ci totul se calcă-n picioare, se urlă, zădărnicind orice iniţiativă.

Dar nimeni nu ţipă împotriva acestor abandonări fără sens. Inamicul, iniţial, s-a păstrat pe primele poziţii cucerite, rămânând ca în etapa următoare să vadă ce are de făcut: exploatează succesul sau stă să vadă ce are de gând să facă „inamicul”? Retragerea nu-i chiar aşa de forţată. Unde-s comandanţii? Vezi, ici-acolo, câte un tânăr ofiţer de infanterie, abia trăgându-şi sufletul, lac de apă, căutându-şi disperat oamenii, pe care i-a pierdut din mână.

Ajung, potrivit planului pe care mi-l pusesem în gând, la una din poziţiile de rezistenţă. Nicio pierdere în oameni. Ostaşii mei sunt încă prinşi în disciplina ostăşească, pe care nu le-am impus-o sub nicio formă. Nu i-am părăsit însă niciodată şi-am căutat să le fiu exemplu. Ei stau, ciorchine, în jurul meu, tăcuţi şi cu ochii holbaţi, încercând să-mi ghicească gândurile. Totuşi, lui Ilinca îi mărturisesc temerile, dar îi şi promit că voi încerca o scăpare, iar dacă va fi să pierim, pier alături de ei. Să încercăm însă să scăpăm de măcel, sa ne salvăm barim viaţa.

Trag câteva lovituri demonstrative şi observ, cu stupefacţie şi groază, că toate coloanele m-au depăşit, că însuşi comandantul diviziei din Cazaci a plecat din timp, că altul nu mai e pe-aici şi că devin, fără voia mea, ca şi la Stalingrad, ariergarda trupelor în retragere. Dar ce retragere…

Capitularea era un fapt consumat. Îl ştiau superiorii noştri, care fugiseră cu o zi înainte de atac, fără să ne avertizeze sau să trateze cu inamicul; îl ştia Marusia, numai noi, nu. Nu, noi nu trebuia să ne apărăm.

Mă aştepta – şi eram sigur de asta – un lung calvar.

Disciplinaţi – sau disperaţi- oamenii m-au ascultat. Mulţi luptaseră cu mine la Stalingrad şi îi salvasem. Aveau motive să mp asculte, şi nu atât să mă asculte, că nu le-o mai ceream, cât să mă urmeze, şi acesta era bunul cel mai de seamă pentru ei, să-i salvez.

Tot ce-am mai făcut de-aici încolo, am făcut în convingerea că-i voi salva. Luptând cu puhoiul din urmă şi cu haosul unei retrageri de pretutindeni, am avut certitudinea la un moment, că le port în mână soarta. Şi luptam pentru ea, pentru viaţa lor, nu pentru mine, care de unul singur m-aş fi putut salva uşor.

Aceasta a fost situaţia din prima zi – ziua când s-a răspândit zvonul că „s-a încheiat pacea”, adică armistiţiul.

Stăpân pe mine, mă mişc de la om la om, îi încurajez şi trag fără economie. Eu ştiu ce înseamnă balastul pe drum, în retragere.

Lupta e crâncenă. Încordare supremă de ambele părţi. Focurile se întretaie ucigător. Urlă larga luncă a Nistrului. Apele, pământul cer sânge. Cu jertfe omeneşti uriaşe, inamicul reuşeşte să forţeze trecerea şi să ia cu asalt linia din faţă. Capul de pod creşte văzând cu ochii. Nici armamentul uşor şi apropiat al infanteriei – puţini la număr faţă de puhoiul „care vine, vine, vine” de pretutindeni – nici obuzele bine plasate numai pot opri năvala zecilor de mii de ostaşi roşii, pe lângă cele – cel mult – 1000 de suflete româneşti.

Să încerc o nouă repartizare de forţe? Dar de unde forţe? Da, poate o concentrare „masivă” (?!) de pedeştri, în jurul spărturii. Telefoanele zbârnâie. Cereri disperate din partea tinerilor din linia întâia. Nici un răspuns.

Un scurt moment de panică. Palanca e ocupată! Un furnicar de soldaţi în derută umple câmpia din spatele morii. Concentrez focul, tot focul tunurilor mele aici. O clipă de redresare. Dar ruptura se repetă ceva mai la sud, printre mlaştinile şi păpurişul Limanului. Apărarea Han-Cîşlei trece pe primul plan. Focuri şi panică din dreapta, din stânga şi, printr-o incursiune masivă, din spate. Încercuire? Fuga e ameţitoare. Zadarnic trag şi chem la ordine cu artileria mea, singura care mai ţine în loc năvala, începută la 5 dimineaţa şi acum suntem la 10, când sunt obligat să iau măsuri urgente.

Am înţeles întregul dezastru. Nu l-am mărturisit, dar l-am înţeles. Am intrat liniştit în adăpost şi am început să mă echipez ca pentru zile grele. Am lăsat tot ce mi s-a părut, nu inutil, ci povară pentru umeri. Trântit pe pat, într-un calm prevestitor de grea furtună, şuieram nu ştiu ce melodie şi-i ceream  lui Ilinca o ţigară ostăşească, tare. S-a uitat Ilinca mirat şi întrebător la mine, n-a scos o vorbă, dar i-a fost de ajuns. Afară, cizme grele perindându-se prin faţa adăpostului şi-am auit discrete întrebări, în şoaptă, puse telefonistului.

Am ieşit, am ordonat echiparea şi am cerut ordine deplină. Totul e chestie de iniţiativă, mi-am zis, bazat pe veche-mi experienţă: să mă retrag în spatele satului Cazaci, într-o nouă poziţie, pentru apărarea Han-Cîşlei.

Aşadar, prima cedare: Nistrul.

Un bubuit asurzitor de la Răsărit, repetat prin zeci şi sute de guri de foc, un cutremur , o forfoteală în jur de parcă s-ar fi deschis băierile pământului să ne înghită, convorbiri scurte, nervoase, nelămurite, confuze prin telefon şi…zorile dimineţii, iată-e, însângerate, mijind departe, în largul câmpiei, ca o prevestire de carnaj şi înfrângere.

Primul avertisment al Marusiei era pe cale să se împlinească: ruşii atacau liniile noastre.

În primul moment de pauză, după pregătirea lor de artilerie, am desluşit acelaşi potop şi mai la stânga. Atacul e general. Ziua e decisivă. Soarta noastră e iremediabil pecetluită.

Tratative…Da, dar nu şi ziua, aşa cum mi-a fost anunţată cu săptămâni în urmă de Ioniţă şi, aseară chiar, de Marusia. Vizitându-i la Preşedinţie, foştii mei colegi îmi atrăgeau şi ei atenţia asupra acestui lucru şi insistau să rămân acolo, cu ei. Oho, nici vorbă de aşa ceva…Tunuri – tunurile mele, caii – caii mei, oamenii – oamenii mei, care se uită la mine ca la un Dumnezeu, mare parte din ei salvaţi de mine de la Stalingrad, de unde mi se şi trage această neobişnuită încredere a lor…Să-i părăsesc? Aşa ceva e de neconceput. Înapoi, la datorie

Armistiţiu?Asta nu sună chiar aşa de tragic. Deznodământ trist, da, dar nu tragic. Sau, aşa de tragic. Există convenţii internaţionale care reglementează, la nevoie, şi modalităţile de încetare a focului, iar în privinţa libertăţii tale personale, ea îţi e de drept asigurată. Întrebarea e: le respectă ruşii? Le-au respectat ei cândva? Aici e chestia.