din memorie s-a întrupat povestea…

Dar, în sfârşit, sunt atâtea şi-atâtea alte lucruri de spus din această frescă a suferinţelor, încât cele câteva reflecţii, preliminarii, mi se par, deocamdată, suficiente.

Voi încerca, mai degrabă, să las pana să-şi spună ea cuvântul…atât cât îi va fi dat să poată scrie.

Ştiu bine că se vor scula zecile de mii de moaşte lăsate în urmă, să putrezească pe-ntinderile fără de sfârşit ale acestui „funest imperiu”, din care vor răsări flori mirositoare ca din orice sfântă suferinţă, dar teamă mi-e de răzbunarea lor, că mă vor lovi cu hârcile şi cioatele lor spălate de vreme, că am îndrăznit să le tulbur liniştea câştigată cu atâta amar de suferinţă.

Şi mai ştiu bine că fraţii mei de mucenicie, pierduţi sub crivăţul necruţător, sub gloanţele care-i mânau din urmă, în beciurile întunecoase, ude şi pline de şobolani, mă vor dojeni că, în loc să fiu alături de ei şi cu ei, le răscolesc ţărâna, ca să le-o împrăştii pe aceste rânduri, cu atâta neîndemânare scrise…

Da, da! E o impietate cutezanţa mea…Şi totuşi, am o datorie de împlinit. E cerută de mulţi dintre ei, nu din orgoliu cerută, ci din sentimentul răspunderii faţă de cei care au rămas în urmă. „Să loviţi cu tărie, fără cruţare, în cei ce luptă pentru distrugerea Neamului nostru” – acestea sunt cuvintele,  şi altele, pe care ni le-a lăsat, scrise pe-o plăcuţă de lemn, venerabilului meu prieten, profesorul Trandafirescu, mort în condiţii ce se vor vedea mai departe (sfâşiat de şobolani!), omul sfinţit prin suferinţa cu care a păşit în împărăţia umbrelor.

Eu cer memoria lui în ajutor, aşa cum anticii implorau Muzele, când se apucau să scrie epopeile.

Şi mai cer încă, memoria unui alt martir, martir la înălţimea oricărui martir al creştinătăţii, Puiu… 

Puterea de rezistenţă, în atari situaţii, când ne prevăzutul poate fi însăţi moartea, o dă numai starea morală cu care ai pornit la drum şi modul cum ştii tu, detaşat de cei din jurul tău, să ţi-o menţii. Cine, în condiţii normale ar cuteza să rabde, de exemplu, de foame, să nu vrea să mănânce, să nu vrea nici barim o picătură de apă, o săptămână , chiar două? Sau, forţat de împrejurări, să mai suporţi şi marşuri, călduri sau geruri, şi-n plus, povara captivităţii? Şi iată, între noi au fost destule cazuri – suportate eroic. Voinţa de a trăi e capabilă de a învinge orice tortură fizică, de orice fel. Ce ştiu „specialiştii” de câte poate duce-n spinare omul?

Prietenul meu Puiu şi-a petrecut viaţa aproape numai prin lagăre şi închisori. Era o mână de om, slab, slab de rămăseseră din el oasele şi pielea care le susţineau să nu se împrăştie. În toţi aceşti ani a fost supus la cele mai bestiale chinuri şi, de câte ori călăii îl lăsau din cazne, erau încredinţaţi că de-acum, e gata cu el şi-l părăseau, aruncat pe cimentul rece. Târziu, când veneau cioclii să-l ridice, îl auzeau gemând şi-i vedeau ochii rătăciţi, căutând ceva pe pereţi, pe tavan. L-am întrebat: Cum ai putut supravieţui, omule, sfântule? – Niciodată nu mi-a pierit speranţa! Mi-a răspuns el. Şi-atunci, să nu crezi în chinurile martirilor creştini?

E necesar să se tragă ample şi triste concluzii, în special la felul cum s-au manifestat, printre străini, ca robi, fraţii tăi, care au ştiut – şi dacă au ştiut să scoată în evidenţă educaţia primită şi cum au ştiut  - dacă au ştiut – să fie recunoscători, fideli şi solidari cu pământul care i-a născut.

Aici, mai mult ca oriunde, în absolută nevoie, în chinurile fără de salvare, Neamurile şi-au dat certificatul lor de onoare. Aici, nu în saloane, înmănuşaţi, înguleraţi şi atenţi cu ei înşişi până şi la culoarea şi mărimea nasturelui. Aici, unde virtutea nu mai e apărată şi mascată de…bunele maniere, învăţate din coduri de bună prezentare în societate, totul reducându-se la felul cum saluţi, cum congratulezi pe cineva, cum săruţi o mână ce şi se întinde graţios, cum modulezi vocea, cum parafrazezi pe cutare şi cutare…

Aici, unde lupta pentru existenţă rămâne singura, din păcate, preocupare a individului, despuiat de tot decorul feeric de dinainte, dar dezlănţuit cu toată furia, de care nici animalele nu sunt capabile de-atâtea performanţe, aici şi nicăieri altundeva nu poţi studia mai bine omul, dezbrăcat de hainele lui de paradă, pentru că aici îşi dezvăluie suprema lui valoare şi aici îşi poate primi adevărata lui notă.

Nu-i, oare, imperios necesar să ne cunoaştem nota exactă a reprezentanţilor acestui neam şi, pe cât posibil, şi-a altora de care te-ai învrednicit să-i ai alături? Ar fi caracterizări fără drept de apel.

Păcat, încă o dată, că n-are cine s-o facă…Poate că cei care ar fi putut-o face, n-au fost capabili să absolve examenul cu notă de trecere. Şi-atunci, ei să pună nota celorlalţi? Ei, care şi-au trădat neamul şi au dat procentul negativ cel mai mare?

Oho…, câte nu se vor dezvălui…Concluzia? Nu talentele ni sunt necesare – avem destule – ci caractere, parcă aşa se exprima primul nostru rege…Greu de găsit, greu de format…

Suferinţe e un fenomen neînchipuit – nu de greu, ci de…curios. Ea poate fi suportată până la topirea cu huma din care te-ai născut. Omul e capabil de rezistenţă – am mai spus-o – mult mai mare decât animalele, care de obicei ne sunt date ca exemplu.

Dar suferinţa – s-a văzut – slăbeşte puterea de solidaritate şi distruge prieteniile cele mai trainice. Aici, lupta pentru existenţă rămâne numai ca fenomen individual; în cazuri rare, lupta ia şi caracter de masă, dar şi atunci e-n joc conservarea fiecăruia în parte, în neputinţa de a o realiza altfel.

Fenomenul de masă e unul dintre cele mai curioase şi mai plic de învăţăminte. Întâlneşti aici  - şi e vorba de o masă de intelectuali – indivizi care, după două-trei  zile de când s-a dezlănţuit mişcarea de rezistenţă prin revoltă, te întreabă, naivi, care—i cauza şi către ce tindem. Masa e ca o turmă, necesar să fie condusă şi mereu alimentată, „dusă cu vorba”, deci e nevoie , dar nicio clipă pierdută din mână.

La ce bun să zugrăveşti scene hidoase, cu ce scop? Să îngrozeşti pe cineva? Naivule! Vor clătina din cap: sărmanul, a rămas el cu ceva dup-acolo…De ce, când nu mai au nici un rost, vrei să fii tu – cel ce ţi pana aceasta în mână – naivul, convins că faci un act de umanitate, văzându-te lovit de pretutindeni de toate acele cioate însângerate, rămase pe întinderile Răsăritului primitor?

Sunt motive, aşadar, care mă opresc să m-au oprit vreme de 60 de ani, să scriu epopeea captivităţii mele şi a multora, a sutelor de mii, morţi şi vii.

Dar, în afară de o atitudine – să zicem: demnă şi justificată faţă de ceea ce a fost, plină de o pioasă închinăciune în faţă suferinţelor care se cade a fi mai departe tăinuite, decât scoase la iveală, mai sunt şi multe alte motive care mă şin în loc. Sunt lucruri care nu pot fi scrise nici azi, dar nici mâine. Ele se cade a fi sacrificate din capul locului.

Sunt însă şi motive care te determină să apuci hotărât pana în mână şi, cu sau fără un plan, capabil sau ba de a zugrăvi totul, eşti dator să treci peste orice prejudecată şi să transcrii, oricât de palid, propria ta epopee şi pe cea a altora.

Contemporanii – şi mai vârtos urmaşii tăi – trebuie să cunoască tristele împrejurări care te-au aruncat în ghearele lor. Ei trebuie să cunoască şi vieţuirea ta – ca vieţaş – printre cei care te-au avut, dar – şi mai ales – şi traiul lor de oameni „liberi”, cu pretenţii de a conduce lumea şi de a o reeduca.

Se zice de obicei: rabdă ca un câine. De unde şi cum s-o fi ajuns la această constatare, nu ştiu, dar ştiu că respectivul animal, când îi e foame – urlă, când îl baţi – scânceşte (ca apoi să vină şi să se gudure la picioare), iar când e rănit grav, cade, îşi linge rana şi luptă să se salveze. Vom vedea mai târziu: ar fi răbdat un câine cât s-a putut răbda pe-acolo?

Cititorul va întâlni fapte care depăşesc puterea de imaginaţie şi de înţelegere omenească – şi sunt destule, cele mai multe, pe care noi, cei care le-am trăit atunci, noi – făptaşii – azi, când cutezăm a ni le reprezenta sau a le readuce în vreo discuţie, dăm din umeri şi ne întrebăm miraţi şi oarecum străini de ele, dacă nu cumva fabulăm, sau mintea însăşi a luat-o razna.

Acele schelete ambulante, de pildă, de care au avut parte cei căzuţi în iarna lui 41, care ţopăie pe nesfârşita câmpie, sub minus 45 de grade, în crivăţul care îţi îngheaţă răsuflarea şi-ţi încleştează fălcile; acele schelete vii, în care – Dumnezeu ştie cum – mai bate încă o inimă, ţopăind pe picioarele fără labe (încălţările le-au fost smulse), din care n-au mai rămas decât cotoaiele cu sânge închegat, o masă nesfârşită, ca şi stepa, de cotoaie ce nu mai calcă, ci ţopăie, acoperite cu un ţol, arătări cu haine zdrenţuite, schelete diforme, apocaliptice, pe care ochii le-au văzut şi le-au petrecut cu privirea, nepăsătoarea sau îndobitocita privire a prizonierilor, până la dispariţia lor, acoperite de troienele ce nivelează toate, sau căzute de gloanţele celor ce-i aveau în pază, mai bucuroşi să-i lichideze în felul acesta „uman”, decât să-i mai împingă de la spate sau să le dea o mână de ajutor pentru a-i sala…Oh, acele schelete în faţa cărora, atunci, preocupat de propria viaţă, nu mai aveai nicio tresărire, niciun simţ de umanitate, decât – cel mult schiţarea unui neputincios gest de a te echipa cu ceia ce prietenul, camaradul tău putea oferi…Acele schelete, mii de schelete, care albesc mănoasele câmpii ale Răsăritului, în veacul civilizaţiei şi-n statul cel mai „avansat” şi mai „umanitar” din lume, pentru care omul, şi nu altceva, e cel mai de preţ „capital”…

Ele, toate aceste schelete, care cer răzbunare, nu evocare, nu „veşnică pomenire” – cum le-am putea readuce la viaţă, când ele însele s-ar împotrivi?

S-a scurs atâta vreme de-atunci, de când, ostaş încercat în lupte mult mai grele şi-n situaţii mult mai dificile (Odessa, Harkov, Doneţ, Stalingrad…), „ridicam mâinile” în faţa „învingătorului” (24 august 1944), ca să plec, captiv, într-o nouă viaţă.

Să încerci, acum, după aproape 50 de ani, să rememorezi faptele în cronologia lor, nu-i deloc un lucru uşor. Nu ţi-a mai rămas nici cea mai umilă notiţă din lunga epopee trăită (se va vedea, mai târziu, prin ce metode „originale” au reuşit să ne despoaie de tot, afară de piele şi oase). Iar aducerea-aminte s-a mai şters şi ea, suferind grele şi iremediabile pierderi (au avut grijă şi de acest amănunt), aşa că nu-i mai pot cere tot ce mi-ar fi putut oferi altădată, când ea forma o masă distinctă a personalităţii mele.

Aici, chiar dacă ar fi vorba de simple date şi-ar fi destul de greu, dar când ai de gând să-nşiri şi să reconstitui un vast cortegiu de întâmplări, de situaţii, ţesute într-un păienjeniş pe care fiinţa nu le mai poate retrăi a doua oară cu aceeaşi intensitate, când e vorba de atâtea emoţii, de tragice stări sufleteşti, de dispersări, de atitudini, de miracole chiar, cine şi cui i s-ar mai putea cere o zugrăvire fidelă a unui funest trecut?

Sunt evenimente care se cade a fi consemnate imediat, pentru a putea prinde atunci nota lor caracteristică, pe care zadarnic încerci s-o mai rechemi, că nu te mai ascultă.

Sunt stări pe care le trăieşti numai tu, sau la trăirea cărora iei şi tu parte, zguduitoare stări, pe care atunci chiar , când eşti invadat de ele, nu eşti în stare să le fixezi pe hârtie, darămite după trecere de-atâta vreme.

Sunt apoi fenomene care necesită o pregătire specială pentru înţelegerea lor. La noi, între noi, s-au frământat şi s-au trăit stări de viaţă tot atât de complexe – dacă nu şi mai complexe – şi de complete, în mic, ca în orice societate în mare. Un filosof, un sociolog, un fin observator al sufletelor ar fi putut întâlni aici lucruri necunoscute şi inexplicabile în respectivele ştiinţe. Le-am văzut, ne-am dat seama de ele, am descoperit partea lor caracteristică, dar…nu suntem în măsură a le contura precis şi a le reda culoarea şi tăria necesare, aşa cum s-ar petrece dacă le-ar fi trăit şi studiat unul de specialitate.

Se zice de obicei: rabdă ca un câine. De unde şi cum s-o fi ajuns la această constatare, nu ştiu, dar ştiu că respectivul animal, când îi e foame – urlă, când îl baţi – scânceşte (ca apoi să vină şi să se gudure la picioare), iar când e rănit grav, cade, îşi linge rana şi luptă să se salveze. Vom vedea mai târziu: ar fi răbdat un câine cât s-a putut răbda pe-acolo?

Cititorul va întâlni fapte care depăşesc puterea de imaginaţie şi de înţelegere omenească – şi sunt destule, cele mai multe, pe care noi, cei care le-am trăit atunci, noi – făptaşii – azi, când cutezăm a ni le reprezenta sau a le readuce în vreo discuţie, dăm din umeri şi ne întrebăm miraţi şi oarecum străini de ele, dacă nu cumva fabulăm, sau mintea însăşi a luat-o razna.