din memorie s-a întrupat povestea…

                    Singura trecere posibilă: un pod de lemn, dar şi acela complet anihilat de învălmăşeala de pe el şi din jurul lui, de bombardamentele din ce în ce mai înverşunate, care au drept scop oprirea noastră aici şi măcelărirea prin noi înşine şi prin bombele care curg de sus, ca şi de şubrezenie însăşi a podului, care ameninţă cu prăbuşirea. O aventură, aici, ar echivala cu sinuciderea. Să aştept – aşadar – scurgerea trupelor. E încă mult până la ziuă.

M-am ospătat din ce-am avut, sacrificând şi puica, împreună cu cocoşelul ei, paznici adăpostului meu de la Nistru şi care nu s-au despărţit de mine până…până i-am mâncat. Căpitanul a scos şi el un rest de vin din coburi şi-am încercat să ne veselim, să abatem puţin trista realitate.

Ne-am ambalat – în sfârşit – pe pod, după o energică şi ameninţare ordine pusă în cei ce-l treceau; am tras şi focuri de revolver pentru intimidare şi am văzut, la lumina rachetelor, cum podul servea mai degrabă ca punte de aruncat în prăpastia neagră şi fără fund, decât de trecătoare „dincolo”. În disperarea lor, ostaşii îngrămădeau pe el nesfârşite căruţe, cai, tunuleţe, care – încercând fiecare s-o ia înaintea altuia, se izbeau, se împungeau şi se prăbuşeau, cu vuiet lugubru, în prăpastie, de unde auzeai izbiturile în cădere şi vaietele oamenilor striviţi.

N-a fost deloc uşor să ne vedem dincolo. Ne-am strecurat, având şi avantajul atalajelor strânse unele lângă altele, ca şi al obuzierelor greoaie, transformate într-un adevărat berbec, gata să strivească totul în cale, mai ales uşoarele căruţe, trase de doi căluţi ale pifanilor. O adevărată echilibristică, pe-un pod aşa de şubred, care se clatină ca un val unduitor şi se menţine mai degrabă lanţului greu care-l ţine fixat prin trecerea obuzierelor puse în prelungire, decât prin el însuşi. O grijă permanentă la cai, să nu cadă cu picioarele în vreo gaură a podului (şi câţi n-au rămas atârnaţi aşa, peste câţi nu s-a trecut şi câţi n-au fost striviţi acolo…). Băieţii au dat cel mai greu examen şi, la primul popas, le-am mulţumit, iar pe cai i-am mângâiat, sărutându-i.

am primit un comentariu cum ca de ceva timp scriu din ce in ce mai bine…ironic, ca nu am mai incarcat nimic de cateva saptamani bune

incerc sa revin si sa mai public catva, dar inainte de asta, sa punem lumina peste o necunoscuta ce mi s-au cerut insistent a fi dezvelita: nu sunt eu autorul scriiturii. eu sunt doar o persoana apropiata acestuia, care considera ca cele spuse merita aratate, ca ele si-ar putea gasi ecou in cineva. sunt oneste, sunt impresii ale unor realitati putin cunoscute si, daca reusiti sa empatizati cu modul autorului de a ondula limba pe expresie, intre voi si text se poate naste ceva frumos. nu in ultimul rand, ele sunt in memoria bunicului meu, cel ce a a trait si a scris.