din memorie s-a întrupat povestea…

M-am gandit zilele astea la cum am ales sa prezint scrierile bunicului meu. Nu mai cred ca ce am incercat sa fac este cel mai potrivit lucru. Voi mentine insa acest blog, revin cu o alta forma.  Nu este o abdicare insa si de la ideea ca din memorie se intrupeaza povestile, ca e nevoie de un cititor textul ramas doar pe hartie ramanand doar emanatia unei dorinte de a stapani lumea.

Când m-am văzut dincolo, m-am făcut cruce. În urma mea, îmi spunea curierul care a trecut călare prin vad, podul a fost lovit în plin şi s-a transformat într-un indescriptibil carnaj. Ăsta-i războiul, ce să ne mai lamentăm sau să ne mai mirăm.

Înaintam, aşadar, în bezna nopţii, fiecare cu ale lui,în rostogolirea greoaie a obuzierelor pe pământ, în pufăitul aburos şi cald al cailor care se opinteau în şleauri, în întrebările stăruitoare ale soldaţilor şi, ca o încoronare, în misterioasa tăcere, pâcloasă, neagră, înfiorătoare capcană sigură a paşilor noştri orbecăitori.

Cu multe precauţii, cu tentacule împinse cât mai în faţă, cu orientări de busolă cât mai des verificate, tăind peste câmp, pe drumuri de care sau printre porumbii înalţi şi fragezi, am dat de şoseaua care lega satul cu pricina de Săratu. Am fost primiţi cu focuri. Pârâituri dese, ochiuri de foc rănind scurt întunericul, nechez de cai şi…o clipă de rătăceală pentru ca şubreda noastră ordine, care încă mai domneşte, să se prefacă într-o împrăştiere pe care numai Dumnezeu ar mai putea-o reface. Îndemn mereu ostaşii să stea pe lângă mine şi să nu se sperie. Inamicul cu cutează nici el să atace. În beznă să ataci? Se apără şi el, să nu dăm peste bârlogul unde stau. Trag, sigur că trag, dar nu-şi părăsesc adăposturile. Dar satul, sigur e ocupat.

Înapoi! Au răsuflat uşuraţi şi oameni, şi cai. În zorii zilei, la Plahtrveka (Plătăreşti). Satul e un furnica de trupe. Dar nimeni nu ştie ce-i cu el, de ce stă aici. Intrăm în ograda unui creştin, care ne ospătează cu ce are. Şi, tocmai când să răsuflăm  clipă, o larmă îngrozitoare, un ropot de copite, gata să ia casele şi grădinile cu asalt, ţipete de soldaţi speriaţi şi o masă de oameni, cât puteai cuprinde cu ochii, alerga nebună încotro. Ce să întrebi, pe cine să întrebi?

N-aveai în faţă decât transfigurări de oameni, gata să te sfâşie dacă cutezai să le aţii calea.
Târziu, sau auzit focuri şi bubuituri de Brandt-uri din spate şi din dreapta. De pe dealuri au apărut grupe-grupe de ostaşi roşii, cu pistoale automate la umăr, aşa cum îi mai văzusem, dar mult mai aproape, şi la Stalingrad. Înaintau domul, stăpâni pe situaţie, şi intimidau haotica larmă prin lovituri dese, de departe. Nicio opoziţie de nicăieri. Nici cel puţin de formă.

Am scos, domol şi eu, obuzierele din adăposturi, am pus două din ele în bătaie şi-am tras în plin. Panică de amândouă părţile: ai noştri, neştiind de unde vin obuzierele sau de unde pleacă, ai lor, nemaiaşteptându-se la o ripostă atât de usturătoare. I-am supus la tăcere, i-am făcut să îşi înceteze înaintarea şi-a, dat timp de retragere a lor noştri.

Încet cu câteva lovituri de Brandt-uri căzute alături, am mers mai departe. Ce-am întâlnit în drum e vrednic de jale. Nu mi-am închipuit că omul e în stare să treacă, vai! Cu o aşa de mare uşurinţă de la o stare de spirit la o alta.

Soldatul nostru era dat drept exemplu de devotament faţă de animalul pe care îl are în primire ţi faţă de ce e pe el, fără să mai fi existat la mijloc controlul şi constrângerea, lucrurile aşa păreau. În realitate, a fost de ajuns o clipă de neatenţie din partea comandanţilor, o clipă de slăbire a disciplinei (nici n-ar mai fi fost posibil), un pericol şi o panică, pentru ca totul să împestriţeze câmpiile de bălării, cu animale şi căruţe şi tunuri pradă necunoscutului, pustiului şi ei, atât de grijulii mai înainte, răspunzători de ceea ce aveau în primire, care i-ar fi apărat şi i-ar fi pus la adăpost de ploi şi alte neprevăzute vremi, s-o ia razna, dezlegaţi de orice obligaţii, cu un singur stereotip răspuns la importuna întrebare: Unde ţi-e arma? – Păi, ce, nu vedeţi că „vine” Ruşii?

Femei bătrâne strângeau pături, mantale, saci de merinde (până şi saci de merinde) şi tot ce găseau, speriate şi ele  de goana fără rost a acestei armate, fără busolă şi fără arme,  Pe de o parte, o abandonare totală, pe de alta – un jaf unanim.

În această atmosferă de responsabilitate, fugarii, amestecaţi în fel şi chipuri, în culorile tuturor armelor, s-au pomenit opriţi din elanul „înaintării” lor nebune, de… primele focuri din faţă.

                    Singura trecere posibilă: un pod de lemn, dar şi acela complet anihilat de învălmăşeala de pe el şi din jurul lui, de bombardamentele din ce în ce mai înverşunate, care au drept scop oprirea noastră aici şi măcelărirea prin noi înşine şi prin bombele care curg de sus, ca şi de şubrezenie însăşi a podului, care ameninţă cu prăbuşirea. O aventură, aici, ar echivala cu sinuciderea. Să aştept – aşadar – scurgerea trupelor. E încă mult până la ziuă.

M-am ospătat din ce-am avut, sacrificând şi puica, împreună cu cocoşelul ei, paznici adăpostului meu de la Nistru şi care nu s-au despărţit de mine până…până i-am mâncat. Căpitanul a scos şi el un rest de vin din coburi şi-am încercat să ne veselim, să abatem puţin trista realitate.

Ne-am ambalat – în sfârşit – pe pod, după o energică şi ameninţare ordine pusă în cei ce-l treceau; am tras şi focuri de revolver pentru intimidare şi am văzut, la lumina rachetelor, cum podul servea mai degrabă ca punte de aruncat în prăpastia neagră şi fără fund, decât de trecătoare „dincolo”. În disperarea lor, ostaşii îngrămădeau pe el nesfârşite căruţe, cai, tunuleţe, care – încercând fiecare s-o ia înaintea altuia, se izbeau, se împungeau şi se prăbuşeau, cu vuiet lugubru, în prăpastie, de unde auzeai izbiturile în cădere şi vaietele oamenilor striviţi.

N-a fost deloc uşor să ne vedem dincolo. Ne-am strecurat, având şi avantajul atalajelor strânse unele lângă altele, ca şi al obuzierelor greoaie, transformate într-un adevărat berbec, gata să strivească totul în cale, mai ales uşoarele căruţe, trase de doi căluţi ale pifanilor. O adevărată echilibristică, pe-un pod aşa de şubred, care se clatină ca un val unduitor şi se menţine mai degrabă lanţului greu care-l ţine fixat prin trecerea obuzierelor puse în prelungire, decât prin el însuşi. O grijă permanentă la cai, să nu cadă cu picioarele în vreo gaură a podului (şi câţi n-au rămas atârnaţi aşa, peste câţi nu s-a trecut şi câţi n-au fost striviţi acolo…). Băieţii au dat cel mai greu examen şi, la primul popas, le-am mulţumit, iar pe cai i-am mângâiat, sărutându-i.

am primit un comentariu cum ca de ceva timp scriu din ce in ce mai bine…ironic, ca nu am mai incarcat nimic de cateva saptamani bune

incerc sa revin si sa mai public catva, dar inainte de asta, sa punem lumina peste o necunoscuta ce mi s-au cerut insistent a fi dezvelita: nu sunt eu autorul scriiturii. eu sunt doar o persoana apropiata acestuia, care considera ca cele spuse merita aratate, ca ele si-ar putea gasi ecou in cineva. sunt oneste, sunt impresii ale unor realitati putin cunoscute si, daca reusiti sa empatizati cu modul autorului de a ondula limba pe expresie, intre voi si text se poate naste ceva frumos. nu in ultimul rand, ele sunt in memoria bunicului meu, cel ce a a trait si a scris.