14
Scârbit, ies din amplasamente, şi caut să-l găsesc pe comandantul de divizie (dar fără divizie!), care prin nu-ştiu-ce întâmplare, e încă printre noi. Enervat, blestemând şi ameninţând: Mama lor de porci, ne-au părăsit de ieri. Mă miram ce-i cu colonelul de ne sărută…!Dar eu cu ochii pe ei…Şi noul comandant de regiment, căzut ca mine ca-n lapte, ordonă retragerea spre Baimarancea.
Se lasă seara. Traversăm satul Nicolskoie. Femei cu ochii plânşi se uită după noi şi-şi fac cruci. Trecem pe lângă ele cu capu-n piept şi, cu toată setea, nimeni nu îndrăzneşte să le ceară un căuş cu apă.
Ne strecurăm prin praf şi înjurături, până se lasă înserarea, umbrele şi întunericul…
Se aud avioanele. Rachete luminoase spintecă cerul, bubuituri grele cad şi se sparg, aprinzând şi dărâmând satul. La lumina lor, sub pulberea pământului răscolit de bombe şi a aşchiilor desprinse din case, sub un vacarm greu de redat prin cuvinte, ţipete şi înjurături, se dezlănţuie în puterea nopţii.
Fac – încerc să fac – o recunoaştere.
