12
Călare pe zglobiul meu cal, vesel (?!), am ordonat încolonarea, în urma mea, în cea mai severă ordine. Tăcuţi, ostaşii şi caii, tăcute până şi roţile obuzierelor, părăseam poziţiile de rezistenţă, fără replicaţii, fără ţintă sigură.
Capitularea era un fapt consumat. Îl ştiau superiorii noştri, care fugiseră cu o zi înainte de atac, fără să ne avertizeze sau să trateze cu inamicul; îl ştia Marusia, numai noi, nu. Nu, noi nu trebuia să ne apărăm.
Mă aştepta – şi eram sigur de asta – un lung calvar.
Disciplinaţi – sau disperaţi- oamenii m-au ascultat. Mulţi luptaseră cu mine la Stalingrad şi îi salvasem. Aveau motive să mp asculte, şi nu atât să mă asculte, că nu le-o mai ceream, cât să mă urmeze, şi acesta era bunul cel mai de seamă pentru ei, să-i salvez.
Tot ce-am mai făcut de-aici încolo, am făcut în convingerea că-i voi salva. Luptând cu puhoiul din urmă şi cu haosul unei retrageri de pretutindeni, am avut certitudinea la un moment, că le port în mână soarta. Şi luptam pentru ea, pentru viaţa lor, nu pentru mine, care de unul singur m-aş fi putut salva uşor.
Aceasta a fost situaţia din prima zi – ziua când s-a răspândit zvonul că „s-a încheiat pacea”, adică armistiţiul.
