din memorie s-a întrupat povestea…

Am alergat, cu acelaşi calm, acum studiat, în mijlocul bateriei, să conduc personal focul. Loviturile au pornit fulgerător. Tehnica mult încercaţilor mei ostaşi era mai presus de orice. Ca de obicei, comandam într-o ţinută lejeră şi-i obişnuisem şi pe ostaşi să facă la fel. Acum însă, deşi rămân la fel, ordon ca, pe rând, fiecare să se echipeze. Treptat, îi vedeam încătărămaţi, cu cizmele în picioare, cu casca pe cap, cu arma la umăr, cu sacul de merinde la spinare, dar şi cu un grav semn de întrebare pe faţă. Am ordonat să-mi vină şi caii, cu antetrene cu tot. Şi tot aşa, fără ca tragerea să sufere, am echipat aproape totul, rămânând ca, în ultima clipă, să iau şi tunurile.

Stăpân pe mine, mă mişc de la om la om, îi încurajez şi trag fără economie. Eu ştiu ce înseamnă balastul pe drum, în retragere.

Lupta e crâncenă. Încordare supremă de ambele părţi. Focurile se întretaie ucigător. Urlă larga luncă a Nistrului. Apele, pământul cer sânge. Cu jertfe omeneşti uriaşe, inamicul reuşeşte să forţeze trecerea şi să ia cu asalt linia din faţă. Capul de pod creşte văzând cu ochii. Nici armamentul uşor şi apropiat al infanteriei – puţini la număr faţă de puhoiul „care vine, vine, vine” de pretutindeni – nici obuzele bine plasate numai pot opri năvala zecilor de mii de ostaşi roşii, pe lângă cele – cel mult – 1000 de suflete româneşti.

Să încerc o nouă repartizare de forţe? Dar de unde forţe? Da, poate o concentrare „masivă” (?!) de pedeştri, în jurul spărturii. Telefoanele zbârnâie. Cereri disperate din partea tinerilor din linia întâia. Nici un răspuns.

Un scurt moment de panică. Palanca e ocupată! Un furnicar de soldaţi în derută umple câmpia din spatele morii. Concentrez focul, tot focul tunurilor mele aici. O clipă de redresare. Dar ruptura se repetă ceva mai la sud, printre mlaştinile şi păpurişul Limanului. Apărarea Han-Cîşlei trece pe primul plan. Focuri şi panică din dreapta, din stânga şi, printr-o incursiune masivă, din spate. Încercuire? Fuga e ameţitoare. Zadarnic trag şi chem la ordine cu artileria mea, singura care mai ţine în loc năvala, începută la 5 dimineaţa şi acum suntem la 10, când sunt obligat să iau măsuri urgente.

Am înţeles întregul dezastru. Nu l-am mărturisit, dar l-am înţeles. Am intrat liniştit în adăpost şi am început să mă echipez ca pentru zile grele. Am lăsat tot ce mi s-a părut, nu inutil, ci povară pentru umeri. Trântit pe pat, într-un calm prevestitor de grea furtună, şuieram nu ştiu ce melodie şi-i ceream  lui Ilinca o ţigară ostăşească, tare. S-a uitat Ilinca mirat şi întrebător la mine, n-a scos o vorbă, dar i-a fost de ajuns. Afară, cizme grele perindându-se prin faţa adăpostului şi-am auit discrete întrebări, în şoaptă, puse telefonistului.

Am ieşit, am ordonat echiparea şi am cerut ordine deplină. Totul e chestie de iniţiativă, mi-am zis, bazat pe veche-mi experienţă: să mă retrag în spatele satului Cazaci, într-o nouă poziţie, pentru apărarea Han-Cîşlei.

Aşadar, prima cedare: Nistrul.