din memorie s-a întrupat povestea…

Scârbit, ies din amplasamente, şi caut să-l găsesc pe comandantul de divizie (dar fără divizie!), care prin nu-ştiu-ce întâmplare, e încă printre noi. Enervat, blestemând şi ameninţând: Mama lor de porci, ne-au părăsit de ieri. Mă miram ce-i cu colonelul de ne sărută…!Dar eu cu ochii pe ei…Şi noul comandant de regiment, căzut ca mine ca-n lapte, ordonă retragerea spre Baimarancea.

Se lasă seara. Traversăm satul Nicolskoie. Femei cu ochii plânşi se uită după noi şi-şi fac cruci. Trecem pe lângă ele cu capu-n piept şi, cu toată setea, nimeni nu îndrăzneşte să le ceară un căuş cu apă.

Ne strecurăm prin praf şi înjurături, până se lasă înserarea, umbrele şi întunericul…

Se aud avioanele. Rachete luminoase spintecă cerul, bubuituri grele cad şi se sparg, aprinzând şi dărâmând satul. La lumina lor, sub pulberea pământului răscolit de bombe şi a aşchiilor desprinse din case, sub un vacarm greu de redat prin cuvinte, ţipete şi înjurături, se dezlănţuie în puterea nopţii.

Fac – încerc să fac – o recunoaştere.

Retragerea

Retragerea…Cam cum am putea-o numi altfel? Ai toate elementele ei: dezordine, spaimă, fugă fără sens, aruncarea lucrurilor până acum indispensabile, întrebări grăbite, bâlbâite, ochi holbaţi, ţipete, înjurături, amestec de coloane, rupte în zeci de mii de bucăţi, imposibil de refăcut, soldaţi fără arme (au auzit de „pace”), fără căşti, cu capul gol, muşcând ca de frica morţii dintr-o coajă de pâine sau dintr-o pălărie de floarea-soarelui, mulţi desculţi (rănile!), alţii numai în cămăşi, gata să-ţi trântească o înjurătura dacă faci imprudenţa să te amesteci în această harababură. Un câmp întreg de cai, de oameni, de căruţe, de tunuri, de tot ce vrei şi ce nu vrei şi un pământ presărat cu lăzi de muniţie, arme, pături, mantale, bucătărie, pentru ca – treptat – să dai peste o adevărată baricadă, peste care nu se mai poate trece, ci totul se calcă-n picioare, se urlă, zădărnicind orice iniţiativă.

Dar nimeni nu ţipă împotriva acestor abandonări fără sens. Inamicul, iniţial, s-a păstrat pe primele poziţii cucerite, rămânând ca în etapa următoare să vadă ce are de făcut: exploatează succesul sau stă să vadă ce are de gând să facă „inamicul”? Retragerea nu-i chiar aşa de forţată. Unde-s comandanţii? Vezi, ici-acolo, câte un tânăr ofiţer de infanterie, abia trăgându-şi sufletul, lac de apă, căutându-şi disperat oamenii, pe care i-a pierdut din mână.

Ajung, potrivit planului pe care mi-l pusesem în gând, la una din poziţiile de rezistenţă. Nicio pierdere în oameni. Ostaşii mei sunt încă prinşi în disciplina ostăşească, pe care nu le-am impus-o sub nicio formă. Nu i-am părăsit însă niciodată şi-am căutat să le fiu exemplu. Ei stau, ciorchine, în jurul meu, tăcuţi şi cu ochii holbaţi, încercând să-mi ghicească gândurile. Totuşi, lui Ilinca îi mărturisesc temerile, dar îi şi promit că voi încerca o scăpare, iar dacă va fi să pierim, pier alături de ei. Să încercăm însă să scăpăm de măcel, sa ne salvăm barim viaţa.

Trag câteva lovituri demonstrative şi observ, cu stupefacţie şi groază, că toate coloanele m-au depăşit, că însuşi comandantul diviziei din Cazaci a plecat din timp, că altul nu mai e pe-aici şi că devin, fără voia mea, ca şi la Stalingrad, ariergarda trupelor în retragere. Dar ce retragere…

Călare pe zglobiul meu cal, vesel (?!), am ordonat încolonarea, în urma mea, în cea mai severă ordine. Tăcuţi, ostaşii şi caii, tăcute până şi roţile obuzierelor, părăseam poziţiile de rezistenţă, fără replicaţii, fără ţintă sigură.

Capitularea era un fapt consumat. Îl ştiau superiorii noştri, care fugiseră cu o zi înainte de atac, fără să ne avertizeze sau să trateze cu inamicul; îl ştia Marusia, numai noi, nu. Nu, noi nu trebuia să ne apărăm.

Mă aştepta – şi eram sigur de asta – un lung calvar.

Disciplinaţi – sau disperaţi- oamenii m-au ascultat. Mulţi luptaseră cu mine la Stalingrad şi îi salvasem. Aveau motive să mp asculte, şi nu atât să mă asculte, că nu le-o mai ceream, cât să mă urmeze, şi acesta era bunul cel mai de seamă pentru ei, să-i salvez.

Tot ce-am mai făcut de-aici încolo, am făcut în convingerea că-i voi salva. Luptând cu puhoiul din urmă şi cu haosul unei retrageri de pretutindeni, am avut certitudinea la un moment, că le port în mână soarta. Şi luptam pentru ea, pentru viaţa lor, nu pentru mine, care de unul singur m-aş fi putut salva uşor.

Aceasta a fost situaţia din prima zi – ziua când s-a răspândit zvonul că „s-a încheiat pacea”, adică armistiţiul.

Am alergat, cu acelaşi calm, acum studiat, în mijlocul bateriei, să conduc personal focul. Loviturile au pornit fulgerător. Tehnica mult încercaţilor mei ostaşi era mai presus de orice. Ca de obicei, comandam într-o ţinută lejeră şi-i obişnuisem şi pe ostaşi să facă la fel. Acum însă, deşi rămân la fel, ordon ca, pe rând, fiecare să se echipeze. Treptat, îi vedeam încătărămaţi, cu cizmele în picioare, cu casca pe cap, cu arma la umăr, cu sacul de merinde la spinare, dar şi cu un grav semn de întrebare pe faţă. Am ordonat să-mi vină şi caii, cu antetrene cu tot. Şi tot aşa, fără ca tragerea să sufere, am echipat aproape totul, rămânând ca, în ultima clipă, să iau şi tunurile.

Stăpân pe mine, mă mişc de la om la om, îi încurajez şi trag fără economie. Eu ştiu ce înseamnă balastul pe drum, în retragere.

Lupta e crâncenă. Încordare supremă de ambele părţi. Focurile se întretaie ucigător. Urlă larga luncă a Nistrului. Apele, pământul cer sânge. Cu jertfe omeneşti uriaşe, inamicul reuşeşte să forţeze trecerea şi să ia cu asalt linia din faţă. Capul de pod creşte văzând cu ochii. Nici armamentul uşor şi apropiat al infanteriei – puţini la număr faţă de puhoiul „care vine, vine, vine” de pretutindeni – nici obuzele bine plasate numai pot opri năvala zecilor de mii de ostaşi roşii, pe lângă cele – cel mult – 1000 de suflete româneşti.

Să încerc o nouă repartizare de forţe? Dar de unde forţe? Da, poate o concentrare „masivă” (?!) de pedeştri, în jurul spărturii. Telefoanele zbârnâie. Cereri disperate din partea tinerilor din linia întâia. Nici un răspuns.

Un scurt moment de panică. Palanca e ocupată! Un furnicar de soldaţi în derută umple câmpia din spatele morii. Concentrez focul, tot focul tunurilor mele aici. O clipă de redresare. Dar ruptura se repetă ceva mai la sud, printre mlaştinile şi păpurişul Limanului. Apărarea Han-Cîşlei trece pe primul plan. Focuri şi panică din dreapta, din stânga şi, printr-o incursiune masivă, din spate. Încercuire? Fuga e ameţitoare. Zadarnic trag şi chem la ordine cu artileria mea, singura care mai ţine în loc năvala, începută la 5 dimineaţa şi acum suntem la 10, când sunt obligat să iau măsuri urgente.

Am înţeles întregul dezastru. Nu l-am mărturisit, dar l-am înţeles. Am intrat liniştit în adăpost şi am început să mă echipez ca pentru zile grele. Am lăsat tot ce mi s-a părut, nu inutil, ci povară pentru umeri. Trântit pe pat, într-un calm prevestitor de grea furtună, şuieram nu ştiu ce melodie şi-i ceream  lui Ilinca o ţigară ostăşească, tare. S-a uitat Ilinca mirat şi întrebător la mine, n-a scos o vorbă, dar i-a fost de ajuns. Afară, cizme grele perindându-se prin faţa adăpostului şi-am auit discrete întrebări, în şoaptă, puse telefonistului.

Am ieşit, am ordonat echiparea şi am cerut ordine deplină. Totul e chestie de iniţiativă, mi-am zis, bazat pe veche-mi experienţă: să mă retrag în spatele satului Cazaci, într-o nouă poziţie, pentru apărarea Han-Cîşlei.

Aşadar, prima cedare: Nistrul.

Oare, chiar aici să fi ajuns lucrurile? Abia acum deschideau ochii? Cam aşa se încheie marile acte în istorie. Să lipsească ea din marile străduinţe umane? Isus a avut 12 inşi pe lângă el, aleşi de el, şi nu mulţimea l-a trădat, care ar fi fost iertată, poate, ci chiar de unul de-ai lui. Ce vrei? La trădarea lor, să mai adaug şi eu pe-a mea? Nu e destul şi-atât? Rămân aici!Dacă toate se vor adeveri, cunosc finalul. Mă pregătesc pentru a fi calm şi pentru a fi în măsură să-i conduc pe-aceşti oropsiţi, care se agaţă de mine ca de un colac de salvare.

Un bubuit asurzitor de la Răsărit, repetat prin zeci şi sute de guri de foc, un cutremur , o forfoteală în jur de parcă s-ar fi deschis băierile pământului să ne înghită, convorbiri scurte, nervoase, nelămurite, confuze prin telefon şi…zorile dimineţii, iată-e, însângerate, mijind departe, în largul câmpiei, ca o prevestire de carnaj şi înfrângere.

Primul avertisment al Marusiei era pe cale să se împlinească: ruşii atacau liniile noastre.

În primul moment de pauză, după pregătirea lor de artilerie, am desluşit acelaşi potop şi mai la stânga. Atacul e general. Ziua e decisivă. Soarta noastră e iremediabil pecetluită.

Atac! Nu-i primul la care iau parte, aşa că mă găseşte pregătit şi liniştit. Şi e şi mai uşor, că e vorba de defensivă, de apărare. Te fixezi la pământ şi rezişti, obligându-l şi pe inamic să facă la fel.

Tratative…Da, dar nu şi ziua, aşa cum mi-a fost anunţată cu săptămâni în urmă de Ioniţă şi, aseară chiar, de Marusia. Vizitându-i la Preşedinţie, foştii mei colegi îmi atrăgeau şi ei atenţia asupra acestui lucru şi insistau să rămân acolo, cu ei. Oho, nici vorbă de aşa ceva…Tunuri – tunurile mele, caii – caii mei, oamenii – oamenii mei, care se uită la mine ca la un Dumnezeu, mare parte din ei salvaţi de mine de la Stalingrad, de unde mi se şi trage această neobişnuită încredere a lor…Să-i părăsesc? Aşa ceva e de neconceput. Înapoi, la datorie

Armistiţiu?Asta nu sună chiar aşa de tragic. Deznodământ trist, da, dar nu tragic. Sau, aşa de tragic. Există convenţii internaţionale care reglementează, la nevoie, şi modalităţile de încetare a focului, iar în privinţa libertăţii tale personale, ea îţi e de drept asigurată. Întrebarea e: le respectă ruşii? Le-au respectat ei cândva? Aici e chestia.

Pentru a nu-ştiu câta oară, Marusia – această adorabilă fată, care vrea să moară alături dacă n-o ascult, îmi spune: – Nu înţelegi că mâine în zori vor ataca? Nu înţelegi că totul e pierdut? Ce, vreţi să v-o spună? Va fi o trădare fără precedent în istoria noastră. Şi ea se agăţa disperată, dar zadarnic, de umerii mei şi mă implora s-o urmez, să mă salveze. M-am desprins cu greu de minunea aceasta de fată şi, deşi convins de tot ce-mi spunea, am rugat-o să mă părăsească: – Nu vezi că se face ziuă? Te-aşteaptă soldatului afară. El te va conduce… – De ce nu vrei? Mai încerca ea odată, într-un gest de disperare: – Destul! Dacă mai vorbeşti prostii, te şi arestez! Şi am împins-o pe scări.

Cât am regretat cuvintele acestea…Dar, nu mai vorbea omul, ci ostaşul, omul „datoriei” şi al frontului, cu totul altul decât celălalt, sentimental şi duios, hotărât să-şi impuie voinţa chiar peste rănile deschise ale sufletului său, fără drept şi gând de revenire.

M-am uitat după ea, convins c-o văd pentru ultima oară. Din pragul adăpostului, s-a mai uitat şi ea înapoi şi a izbucnit în plâns. Dar nu m-a mai văzut. Şi nu mi-a văzut nici mâinile întinse care o rechemau. Umbra ei, un vis frumos, spulberat în zorii dimineţii, n-a mai stăruit decât în amintirea mea şi n-a pierit niciodată.

Epopeea captivităţii

Atacul

Luasem parte la luptele de la Odessa, mărşăluisem pe vreme de toamnă rece, cu ploi şi drumuri desfundate – până la Ecateringrad, în plină iarnă mă deplasam la sud de Harkov şi petreceam o iarnă întreagă pe zăpadă, fără pic de adăpost, în plin crivăţ; am terminat, în primăvara lui 42 cu Harkovul şi cu toate bătăliile din stepă, de la Doneţ şi, în continuare, până la Stalingrad. Am fost încercuit şi m-am salvat, printre puţinii, cu toţi soldaţii şi cu toate materialele; am suportat o grea retragere, în plină iarnă, până mi-am adus la vetrele lor ostaşii – şi-acum, în 1944, alături de mulţi dintre aceiaşi oameni din vechea companie, sunt pe malul Nistrului, în satul Han-Cîşla, la o palmă de Liman; privesc linia unde stau adăpostiţi ruşii şi aştept…

Ce aştept? De luni de zile, nicio bătălie mai acătării, doar slabe tatonări reciproce şi retrageri „strategice”…Acum e o acalmie care mă nelinişteşte. Prietenul Ioniţă Rădoi îmi scrie de pe frontul Iaşilor că se zvonesc lucruri îngrozitoare, că s-ar duce tratative urgente de armistiţiu, ba că s-ar fi fixat şi ziua: 23 august.

Şi eu sunt cu o zi înainte de 23 august.