Archive for septembrie 30th, 2008
6
Dar, în sfârşit, sunt atâtea şi-atâtea alte lucruri de spus din această frescă a suferinţelor, încât cele câteva reflecţii, preliminarii, mi se par, deocamdată, suficiente.
Voi încerca, mai degrabă, să las pana să-şi spună ea cuvântul…atât cât îi va fi dat să poată scrie.
Ştiu bine că se vor scula zecile de mii de moaşte lăsate în urmă, să putrezească pe-ntinderile fără de sfârşit ale acestui „funest imperiu”, din care vor răsări flori mirositoare ca din orice sfântă suferinţă, dar teamă mi-e de răzbunarea lor, că mă vor lovi cu hârcile şi cioatele lor spălate de vreme, că am îndrăznit să le tulbur liniştea câştigată cu atâta amar de suferinţă.
Şi mai ştiu bine că fraţii mei de mucenicie, pierduţi sub crivăţul necruţător, sub gloanţele care-i mânau din urmă, în beciurile întunecoase, ude şi pline de şobolani, mă vor dojeni că, în loc să fiu alături de ei şi cu ei, le răscolesc ţărâna, ca să le-o împrăştii pe aceste rânduri, cu atâta neîndemânare scrise…
Da, da! E o impietate cutezanţa mea…Şi totuşi, am o datorie de împlinit. E cerută de mulţi dintre ei, nu din orgoliu cerută, ci din sentimentul răspunderii faţă de cei care au rămas în urmă. „Să loviţi cu tărie, fără cruţare, în cei ce luptă pentru distrugerea Neamului nostru” – acestea sunt cuvintele, şi altele, pe care ni le-a lăsat, scrise pe-o plăcuţă de lemn, venerabilului meu prieten, profesorul Trandafirescu, mort în condiţii ce se vor vedea mai departe (sfâşiat de şobolani!), omul sfinţit prin suferinţa cu care a păşit în împărăţia umbrelor.
Eu cer memoria lui în ajutor, aşa cum anticii implorau Muzele, când se apucau să scrie epopeile.
Şi mai cer încă, memoria unui alt martir, martir la înălţimea oricărui martir al creştinătăţii, Puiu…
